În timp ce Germania construiește stații de autobuz false pentru ca bătrânii cu Alzheimer să nu se piardă, România își leagă bunicii de pat, îi lasă flămânzi, în frig, plini de răni și deznădejde. Aceeași Europă, dar parcă două epoci diferite. În Germania, un bătrân care rătăcește pe trăzi e întâmpinat cu o ceașcă de cafea, un zâmbet și sprijin uman. În România, bătrânii care au muncit o viață sunt tratați ca niște poveri inutile. Uitați, umiliți, abandonați.
„Stația falsă” din Germania nu e o minciună, ci un gest de grijă, de protecție. E un simbol al respectului profund față de suferința celor în vârstă. În România, simbolul nostru pare să fi devenit lanțul de la patul azilului, mirosul de urină din saloanele în care „îngrijirea” înseamnă supraviețuire la limita umilinței.
Cât investește România într-un bunic fără familie? O sumă incomparabilă cu azilurile din Germania, unde meniurile sunt adaptate nutrițional și personalul e instruit să gestioneze inclusiv afecțiuni cognitive. Acolo se investește în demnitatea vârstei a treia. Aici, bătrânețea e o condamnare.
Vă amintiți de azilele groazei din Voluntari? Bătrânii cu escare adânci, înfometați și legați de pat ne-au arată adevărata față a sistemului. Acolo nu există nici autobuze false, nici cafea caldă, nici empatie. Doar nepăsare, bătaie de joc și politicieni care ne spun că „s-a greșit”. Și multă liniște.
Și atunci ne întrebăm: ce fel de țară am devenit? Una care nu-și respectă trecutul, nu merită viitorul. O țară care își bate joc de cei care au construit-o, nu mai are ce pretinde generațiilor care vin.
Poate că e timpul ca stațiile de autobuz false din Germania să ne trezească! Realitatea amară nu e despre Alzheimer, e despre suflet. Iar România pare să și-l fi pierdut de tot.
