În Monitorul Oficial, Partea I nr. 552 din 13 iunie 2024, a fost publicată Hotărârea nr. 42/2024 privind adoptarea opiniei referitoare la Comunicarea comună către Parlamentul European și Consiliu – „Ura nu își are locul aici: o Europă unită împotriva urii” – JOIN (2023) 51.
Cadrul legislativ european și național
Libertatea de exprimare a fiecărui cetățean și a mass-mediei joacă un rol fundamental în societatea noastră, alcătuind unul dintre reperele societății democratice și o condiție sine qua non pentru asigurarea protecției altor drepturi fundamentale ale omului. Libertatea fiecărui cetățean de a se exprima liber constituie fundamentul unui dialog care, în ultima instanță, nu servește numai cetățeanului, ci și întregii societăți. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a apreciat că libertatea de exprimare este unul dintre principiile fundamentale ale ordinii juridice europene. Dreptul primar al Uniunii Europene a fost extins prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona și prin integrarea Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene. Libertatea de exprimare este în prezent recunoscută și protejată în mod explicit în temeiul Cartei Uniunii Europene (art. 11 – libertatea de exprimare și de informare), care are forță juridică obligatorie pentru instituțiile și agențiile Uniunii Europene, precum și pentru statele membre atunci când acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. Convenția Europeană a Drepturilor Omului reglementează dreptul la libertatea de exprimare în art. 10, care prevede, printre altele, că exercitarea libertății de exprimare poate fi supusă unor condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare pentru protecția moralei, reputației sau a drepturilor altora. Libertatea de exprimare nu reprezintă un drept absolut, aflându-se în echilibru cu alte drepturi. Restrângerea libertății de exprimare poate fi realizată în scopul protecției unui alt drept fundamental. Constituția României reglementează distinct libertatea de exprimare (art. 30), respectiv dreptul la informație (art. 31). În esență, aceste prevederi constituționale statuează că libertatea de exprimare este inviolabilă și că aceasta nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. Carta Uniunii Europene conține o prevedere generală care vizează exercițiul drepturilor și libertăților în cazul în care acestea se află în conflict. Astfel, art. 52 menționează că orice ingerință în dreptul la liberă exprimare ar trebui să respecte mai multe criterii (să urmărească un scop legitim, să fie necesară în raport de scopul legitim urmărit și să fie proporțională cu acest scop). În legătură cu conceptul de instigare la ură, în Europa nu există o definiție comună, unanim acceptată. Decizia cadru a Consiliului UE 2008/913/JAI are scopul de a uniformiza reglementările din statele membre cu privire la discursul de incitare la ură. Actualul text de lege din Codul penal român a fost adoptat în concordanță cu decizia cadru 2008/913/JAI. La data de 31 mai 2016, Comisia Europeană a adoptat „Codul de conduită privind combaterea discursului ilegal de incitare la ură în mediul online”, acest cod fiind semnat de cei mai importanți actori de pe piața online, inclusiv de către Facebook. Codul de conduită impune societăților IT semnatare să dezactiveze accesul la cont în situația în care conținutul unui articol încalcă normele și liniile directoare ale comunității și legislația națională care transpune Decizia cadru 2008/913/JAI. În România, discursul instigator la ură este sancționat atât în Codul penal (art. 369), cât și, mai cu seamă, printr-o lege specială (OUG nr. 37/2000). Ultimul act normativ menționat reglementează, printre altele, înființarea și funcționarea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, ca autoritate responsabilă cu combaterea fenomenelor de discriminare și discurs instigator la ură. Legislația românească cuprinde criterii maximale pe baza cărora fenomenele pot fi încadrate ca discriminări și incitare la ură (categorie socială, convingeri etc.). Legislația penală română nu menționează expres sintagma „infracțiuni motivate de ură”, existând însă posibilitatea ca practicienii din domeniul dreptului să abordeze un tip de infracțiuni pe care CEDO și organizațiile internaționale le-au evidențiat ca având un impact negativ asupra societăților democratice. Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa apreciază că „infracțiunile motivate de ură sunt infracțiuni motivate de intoleranță față de anumite grupuri din societate”. Motivația discriminatorie în săvârșirea infracțiunilor a fost introdusă pentru prima dată în legea penală din România în anul 2006, prin Legea nr. 278/2006, care a completat articolul referitor la circumstanțele agravante din Codul penal. În ciuda acestui cadru legislativ redundant, prolix, cel puțin din punct de vedere penal, în România nu există pârghii de sancționare eficientă a discursurilor care instigă la ură. Organele judiciare, chiar din vârful piramidei ierarhice – de exemplu, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – clasează astfel de sesizări penale cu îngăduință olimpică, uneori chiar înainte de banala ordonanță în rem. Cazurile în care cineva, vreodată, să fi fost anchetat, trimis în judecată penală și condamnat din acest motiv, sunt practic inexistente. Mai grav, cel puțin în sistemul de justiție, cu pretextul libertății de exprimare, nu de puține ori, s-au desfășurat adevărate campanii de linșaj mediatic al elementelor disidente din magistratură. În cadrul acestor campanii, desfășurate deopotrivă pe internet și în media, principiul „audiatur et altera pars”, prezumția de nevinovăție și alte principii elementare ale statului de drept au fost făcute zob de către prepuși ai sistemului mafiot. Unii dintre detractorii sistemului au fost recrutați din rândul unor jurnaliști obedienți sistemului mafiot, ceilalți din rândul altor elemente. Toți trepădușii veninoși ai sistemului au beneficiat de promovare și, ulterior, de imunitate desăvârșită, deși derapajele și discursurile instigatoare la ură erau evidente. Deși mulți dintre aceștia au încălcat grav și evident statutul profesiei din care făceau parte, respectiv normele deontologice aferente, niciunul dintre acești trepăduși veninoși ai sistemului nu au suferit, vreodată, cel mai mic avertisment. Sistemul nu putea să își sancționeze propriile instrumente de ostracizare. Desigur că nu vorbim aici de cazurile grave în care, fie magistrați, fie alte persoane având funcții publice comit fapte grave. Paradoxal, de multe ori, astfel de cazuri sunt prezentate numai sporadic și, chiar dacă sunt prezentate, se sting ulterior repede (sau, mai exact, sunt stinse în urma intervenției pompierilor sistemului), aidoma unui foc de paie, lucru care se întâmplă ori de câte ori este vorba de persoane pe care sistemul nu are interesul să le elimine. Oamenii sistemului rămân aproape întotdeauna nesancționați, neexcluși din profesie, indiferent de gravitatea derapajelor. Dimpotrivă, ulterior unor campanii de ostracizare prin discursuri instigatoare la ură desfășurate în media și pe internet, oamenii incomozi sunt excluși și sancționați în modul cel mai draconic posibil, chiar pentru fapte minore, reproșându
-li-se abateri insignifiante. În alte cuvinte, nu contează fapta sau gravitatea acesteia, ci autorul faptei sau, mai exact, care este „spatele” acestuia în cadrul sistemului mafiot. Strategia de discreditare a „dușmanilor de clasă” nu este nouă, aceasta datând încă din vremea bolșevicilor. Subsecvente discursurilor de instigare la ură sunt distorsiunile, denaturările adevărului, jumătățile de adevăr, adevărurile „selective”, trunchierile, calomniile, insultele, refuzul dreptului la replică, prezentarea doar a „argumentelor” acuzării, cu omiterea suverană a oricărui element în apărare (așa-numita metodă de propagandă „card-stacking”), atacurile și ingerințele deosebit de grave în dreptul la viață privată (ocrotit de art. 8 CEDO), uneori în presă, alteori pe internet, cu identitate vizibilă, pe conturi de socializare sau prin comentarii anonime. Cu excepția unor discutabile și minime pârghii de sancționare la nivel civil (daune morale – răspundere civilă delictuală), din punctul de vedere al dreptului penal, toate aceste derapaje rămân în România fără nicio sancțiune juridică. Mai grav decât atât, nu doar că nu le sancționează, dar uneori statul însuși folosește aceste discursuri împotriva oamenilor incomozi, fără să existe un just echilibru între gravitatea atacurilor și gravitatea faptelor care au constituit pretextul declanșării atacurilor. În acest context, nu pot să nu mă întreb dacă așa-zisa recentă campanie lansată de Parlament, în sensul „intensificării luptei împotriva urii sub toate formele sale”, nu este decât o altă campanie sforăitoare și ineficientă, pe principiul „să urâm instigările la ură, dar să iubim pe instigator, îndeosebi atunci când acționează în numele nostru.”
