Bătaia la grădiniță nu a fost inventată acum, în anii ăștia. Cred că aveam cinci ani când s-a întâmplat povestea asta. Era vremea când nu făceam diferența între unele cuvinte asemănătoare și le confundam adesea înțelesul. De pildă „maistru” cu „maestru” (unii fac confuzia asta și acum!).
1975. Grădinița mea (nr. 42.) se afla unde e și acum, în apropirea străzii mele dragi, Petru Maior, din sectorul 1, atunci 8. O casă mare, boierească, nu-i cunosc istoria, dar mi-ar plăcea s-o aflu într-o zi. Vila mirosea a trecut și adoram să-i urmăresc cu degețelul crăpăturile din zid. Multe și foarte interesante pentru mine.
Eram dată la „săptămânal” pentru că mama lucra în ture de noapte, iar tata venea târziu, muncea și peste program uneori. Așa că soluția a fost să mă lase la grădiniță luni și să mă ia vineri seara.
Sufeream ca un câine, nu suportam să știu că stau printre străini atâtea zile, nu suportam să aud trenurile de la Gara de Nord cum sună și să știu că mămica mea e undeva acolo, într-un birou, scrie ceva cu pixul albastru într-un dosar și… Oare se gândea și ea la mine? În fiecare noapte adormeam plângând. Bâzâiam până când lacrimile îmi gâdilau urechiușele și se prelingeau pe păr. Udam perna și mă umpleam de muci.
Mda. Poate că traiul într-un astfel de cămin ar fi fost mai dulce dacă supraveghetoarele de noapte ar fi fost mai omenoase. Dar, ghinionul meu. Și al altora ca mine. Femeile care rămâneau cu noi seara, până a doua zi de dimineață, erau niște monștri. Niște matracuci urâte, vulgare, rele, bătrâne, vrăjitoare, cu mâini enorme, carabe bune pentru târnăcop, nu să atingă obrazul unui copil. Așa le vedeam eu. Și nu cred că eram singura!
Ne băteau de ne zbârnâiau neuronii-n cap, dacă încălcam o singură regulă impusă de ele. Totul începea cu NU în față.
În primul rând, nu aveam voie să mergem la toaletă noaptea, decât înainte de culcare, când se duceau toți copiii. Adică pe la ora 21. Dacă îți venea să faci pipi ori caca, după ora asta, ăla erai! Condamnat. Clar! Te prindeau cotoroanțele și te snopeau în bătăi. Cu palma, papucul (în cap!) și cu Sfântul Nicolae, o joardă nenorocită, care ustura până-n măduva oaselor.
Cum din născare am fost extrem de pișăceoasă, pe la unșpe noaptea mă trăsnea un chișălău furtunos, de zile mari!. Mă țineam eu cât mă țineam, strângeam din dinți, din pumni, din sfincterașe. Îmi dădeau lăcrămile. Nimic. Aveam două variante, cam nașpa ambele.
1. Să fac pe mine, și asta însemna pedeapsă la colț și bătaie cu papucul, plus joarda blestemată, care pupase multe generații de cururi infantile.
2. Să risc și să mă duc la toaletă. În caz că mă prindeau netrebnicele făpturi, iar mă luau la căsăpeală, că așa era trendul p-atunci. De bătaie nu scăpam.
Am ales riscul, pentru că eram prea mare ca să fac pipi pe mine și oricum nu suportam ideea să mă știu udă. Bleah! De cele mai multe ori reușeam să fac. Îmi bătea inima: bum-bum-bum, eram desculță pe cimentul rece ca o piatră tombală în februarie, străbăteam întunericul pipăind pereții, îmi înfruntam frica, mă furișam ca un gând… Mă ghidam după luminile slabe de afară, puține și anemice, cum erau toate cele pe vremea comunismului. Fugeam îndărăt, lipa-lipa, și țuști în pat, dârdâind, dar fericită. (Nu vă închipuiți ce frig era iarna pe holul ăla!)
Dar m-au și prins de câteva ori. Am mâncat bătaie ca-n istorie, cu papucul, m-au tras de păr, de pijamăluță, m-au înjurat de mamă. În fața lor n-am plâns, dar sub pătură, am urlat greu, cu durere și ură. Mă usturau urechile (aproape că mi le dezlipiseră de cap!), obrajii, pielea capului.
Le-aș fi ucis.
În al doilea rând, seara, înainte de culcare, nu aveam voie să bem apă. Nici un strop. Nimic! Ah, și pe la zece noaptea, ni se făcea o sete, de ziceai că am lins sare toată ziua. Aproape tuturor copiilor li se uscau gurile, buzele, limbile. Setea e la fel de greu de suportat ca și pipi-ul. Părerea mea. Însă eu răbdam mai ușor de sete. Acolo, la grădinița aia, am învățat să suport multe. Pentru mine era un fleac setea.
Într-o noapte, însă, m-a învins. M-a pus la pământ. Nu știu ce mâncaserăm la cină, nu-mi mai amintesc, era ceva sărat, în orice caz. Și pe la unu noaptea m-a răzbit o sete cruntă. Nu mai aveam salivă, mă foiam, nu era nici aer în dormitor. Dar, gândindu-mă la experiențele anterioare și la carabele ordinare care mă vor lovi, am hotărât să NU merg la apă. Fie ce-o fi. „Dacă beau apă, o să-mi vină și pipi”, mă gândeam. Mai bine nu! Și am rămas în patul meu, asta în vreme ce un grup de revoluționari însetați, fetițe și băieței, au pornit-o spre baie, la adăpat. Câteva paturi, printre care și al meu, erau lipite unele de altele, astfel încât, ca să te dai jos dintr-unul trebuia ori să sari peste capătul înalt, din fier, ori să trec prin celelale, până ajungi jos. Așa că picii care au fugit la apă, au pășit și peste mine. Și mi-au deranjat pătura. (O altă regulă tâmpită era ca toate păturile să fie în ordine chiar când dormeai!). M-am sculat ca să mi-o aranjez.
Chiar în momentul ăla cineva a aprins lumina. Sulițe fierbinți de foc mi-au săgetat ochii. Era una dintre supraveghetoare. Cea mai a dracului. Îi ziceam Mamaghia, habar n-am de ce. Toți o strigau așa. Mamaghia. Grasă, unsuroasă pe față, urâtă, rea, cu unghii murdare și otrăvite. Copiii credeau că e vrăjitoare și că într-o bună zi ne va arunca în cuptorul de la bucătărie. Nu știu cine o făcuse așa, viața, lumea, așa se născuse?
-Aaaaaaaaaa, ia să vedem pe cine pedepsim în noaptea astaaaa? , a zis ca un tunet. TU! Aia dă lângă geam. Marș la mine.
Tremurând, am executat ordinul ca un roboțel. Am coborât din pat, peste Vasilica (fetița din stânga, mi-a devenit ulterior și colegă la școală) și am vrut să-mi pun cipiceii.