Cred ca fiecare dintre noi traieste cel putin o data in viata un moment de fericire; de care este constient sau nu. Si la fel de adevarat este ca tot in
aceeasi masura traieste si dezamagiri, infrangeri mai mult sau mai putin dureroase. Toate se nasc din dorinta noastra de mai mult sau de mai bine. Unele pot fi trecute cu vederea, altele nu. Pe unele timpul le vindeca, pe altele nu le mai spala nicio apa. Toate insa se nasc si se dezvolta in noi, uneori mai abitir ca o samanta pe care nu o uzi niciodata.
Suntem dezamagiti uneori de reactii ale oamenilor, de ganduri, de sentimente, de povesti, de trairi. Toate inchipuite de noi. Caci pana la urma
si dezamagirea asta e toata o nascocire a mintii noastre. Ma uit in jur la unii oameni care nu cultiva niciun fel de respect pentru nimic, care cred ca au valori, insa tot ce au de fapt este un crez personal. In cultura, existenta, reusita proprie. Insa nu constienteaza ca atat reusita, cat si existenta se bazeaza pe un cumul de factori externi, pana la un punct. Ca ceea ce sta scris in legenda personala este si ceva din karma si ceva din mediul extern. De cultura nu mai vorbim, caci se fac prea multe supozitii despre cat de mult ne culturalizam, astfel incat e mai bine sa ramanem pur si simplu inafara subiectului.
Nu vrem si nu ne intereseaza nimic din ceea ce ne-ar putea afecta timpul liber, ala in care oricum nu facem mare lucru, dar e timpul nostru liber si e suficient. Nu vrem sa dedicam nicio secundica in plus unor oameni care pana la urma au contribuit sau contribuie la ascensiunea noastra, uitam cand ni s-a facut un bine, dar urlam cand ni se face o nedreptate. N-avem timp de bucurii marunte, n-avem timp sa vedem un zambet pe fata unui om trecut de-a doua tinerete, pentru ca pana la urma…nu ne intereseaza fericirile altora. Dar sorbim pe nerasuflate o barfa, o mizerie, o suparare. Ne zbatem de multumire cand aflam ca a murit si capra vecinului si inca in chinuri groaznice, suntem de un egoism crunt cand e vorba de a asculta tristetile si neajunsurile unora.
Mi-e groaza cat suntem de rai, de putin atenti la cei din jur, la ce li se intampla, la ceea ce traiesc. Nu stiu daca suntem vreo secunda constienti de
cat de uraciosi suntem, nici nu cred ca ne pasa.
Cred ca suntem prea absorbiti uneori de noi insine, fara sa ne mai uitam in jur. Ceea ce nu stim noi e ca si noi insine suntem „in jurul” celorlalti. Si noi vom fi ignorati, persiflati, blamati sau da, chiar barfiti. Si atunci o sa ne pretindem dezamagiti!
Pana una alta sa ne gandim ca si pentru altii putem fi o dezamagire…si e pacat, caci e atat de putin timpul pe care il avem de trait ca abia reusim sa
facem greseli. Cand sa le mai si corectam?
La urma urmei nu traim decat o singura data…
