„Eram aruncat ca o minge. Ca atunci când copiii, înfierbântaţi de joacă, lovesc în minge cu înverșunare. Loveau cu tot ce aveau. Și aveau atâtea obiecte, toate dinainte pregătite, pe care noi nu le-am văzut. Loveau cu bucăți de lemn din capete de prici. Cu stinghii aduse de la ateliere. Cu capete de lemn de foc. Cu frânghii răsucite și muiate în apă. Cu bucăți de cablu electric ce aveau la mijloc sârmă metalică. Cu centuri, cu linguri, cu furculițe. Cu tot ce poate sau nu poate mintea să-și imagineze.
Nu conta unde loveau și nici ce putea să se întâmple. Nu țineau cont că din acea lovitură puteai să mori sau să rămâi infirm. Loveau în cap, în burtă, în coaste și peste tot, care pe unde apuca, fără milă și fără cruțare. Au început să chiuie, să strige, să urle, în lovituri neîntrerupte au început să ne plimbe prin cameră. Să înconjoare camera cu un vacarm ce nici în iad nu putea fi imaginat.
După ce ne-au dezlegat la ochi și ne-au pus să căscăm gura, toți cei două sute au fost puși să treacă prin fața noastră și să ne scuipe în gură. Nu exista să nu deschizi gura. Veneau cu pene de lemn cu care ți-o deschidea forțat. Îți rupeau gura, buzele, fălcile ți le zdrobeau. Îți rupeau dinții din gură fără cruțare sau menajament. Așa au trecut cei peste două sute de inși prin fața noastră și ne-au scuipat în gură – și încă de mai multe ori. Toți cei vreo 200 de inși au fost puși să ne pălmuiască. O, Doamne ce a însemnat în noaptea aceea să primești sute de palme, unele date cu ură înverșunată.
Au izvodit un chin și mai îngrozitor care avea menirea să ne trezească din inerție: au adus o gamelă plină cu materii fecale. A răspândit un miros îngrozitor în cameră. O scârbă din cele mai cumplite mi-a cuprins întreaga ființă. Cu pene de lemn, cu bâte și cu așchii mi-au deschis gura, așa mi-au înghesuit forțat fecale pe gură. Am vomat atunci parcă tot ce era în mine. Stomac, ficat și tot ce aveam înăuntrul meu. După această operațiune a fost gata, eram plin de murdărie pe la gură, pe față, pe haine. Au adus urină ca să beau și să-mi clătesc gura. Apoi m-au pus să stau într-un picior și cu mâinile sus, și pe bunul meu prieten Stoicescu să mă bată cu ciomagul.”
Mărturiile lui Aurel Obreja, Martir al Neamului Românesc, Mărturisitor în temnițele comuniste, text preluat de la Sfinții Închisorilor
„Aurel Obreja era povestitor de primă clasă. Te fermeca cu vorba și te convingea profund. Sculptor de meserie. Lucra fără întrerupere. Sfaturile lui erau urmate cu sfințenie de noi ceilalți, mai mărunți și de duzină. Aurel Obreja era tânărul care a fost sigur că va executa întreaga condamnare de 15 ani. Speranța lui era numai în Dumnezeu. Formula cu ”vin americanii” a exclus-o din calcule… (Gheorghe Andreica – Târgșorul nou. Închisoarea minorilor 1948-1950, Editura Printeuro, Ploiești, 2000, pag. 118)
„La etajul doi, în colț, este Aurel Obreja, vestit sculptor de medalioane în os. Aurică a trecut prin infernul “reeducării” de la Gherla, în acelaşi timp nefericit cu Mihai Timaru. Într-una din zile, am bucuria să primesc de la Aurică Obreja un medalion făcut dintr-o bucată de os, pe care este sculptat chipul Mântuitorului având coroana de spini pe frunte. Pe spatele medalionului este reprezentat Muntele Golgota, pe care se înalţă Crucea mântuirii noastre, iar sub Cruce sunt sculptate patru litere: AIUD.” (Liviu Brânzaș, Raza din catacombă. Jurnal din închisoare, Editura Scara, București, 2001, p. 175)
Aurel Obreja s-a născut pe 3 martie 1925 în Bicazul Ardelean, Mureș
- Ocupația la arestare: elev
- Întemnițat timp de 15 ani la: Cluj, Gherla, Jilava, Poarta Albă, Târgșor, Aiud, Văcărești (sursa Martiri și mărturisitori)
