Într-o zi rece și ploioasă de noiembrie, când mulți dintre oameni ar prefera să stea acasă, la căldurică, o femeie iese pe străzile din București, cu o boxă portabilă, și începe să danseze. E Aniel Mars, cunoscută de public, de pe Tiktok, pentru poeziile ei și postările pline de optimism.
Pe unii trecători îi surprinde dansul în plină stradă și îi amuză, pe alții îi lasă nedumeriți. Neafectată de privirile curioase, de claxoanele mașinilor care trec pe lângă sau de posibilele judecăți, Aniel continuă să facă ceea ce simte. Și e fericită!
„M-am întors acasă, după o lună de fericire profundă în Tenerife. Am început să dansez pe străzi, exact așa cum îmi place mie. (…) Când un om are un vis, se vor găsi destui nebuni să-l facă nebun doar pentru că îl are! Pot fi pusă lejer de alții în cămășile de forță ale prejudecăților, astfel născocite, încât să omoare tot ce am mai bun ori inocent în inima asta zdrelită. Și totuși am un vis. E atât de măreț și greu de atins, dar nu e nicicum imposibil, așa că a venit vremea să mă iau la trântă cu neliniștile, patimile, fricile și să îndrăznesc să văd, să simt cum e să colind lumea desculță, dansând și spunând ale mele poezii. Plâng zilnic, uneori de bucurie, alteori deznădăjduită, același copil cu inimă largă care se încăpățânează să iubească oamenii până la disperare.”, scrie ea pe contul de Facebook.
Astfel, Aniel demonstrează că bucuria poate fi regăsită chiar și într-o zi gri, friguroasă, și nu are nevoie de aprobarea celor din jur.
Iată, mai jos, câteva comentarii ale cititorilor care o apreciază și o încurajează:
„O pată de culoare într-o țară gri și plină ochi de frustrați.”
„Esti minunată, esti unică. Te iubim!”
„Cea mai frumoasă formă de nebunie pe care am văzut-o vreodată. Ești definiția libertății și a feminității
„Te ador și te urmăresc din umbră, femeie divină!”
„Bună! Prin Berceni, pe la Big, nu treci?”
Testament – poezie scrisă de Aniel Mars
de ce
m-am născut toamna
nu știu
și nici n-am înțeles
e timpul
când se vântură-n lume
atât de multe
raze de soare plăpânde
unele-s teribil de vesele
altele calde și blânde
de ce
m-am născut toamna
nu știu
și încă nu-nțeleg
e vremea când
șuieră vântul a moarte
ori plâng în tăcere frunzele
despărțirea de ram
și-atunci tresare prin mine
un gând
care-mi șoptește timid
că m-am născut toamna
pentru că sunt doar o frunză
ce se juca nestingherit
cu o rază de soare
și până să crească mare
a trecut vântul
ce șuieră pământul
și-a smuls-o
aruncând-o departe de ram
simt uneori că sunt doar
una dintre frunze
ce se-nghesuie toamna
să moară dansând
un ultim dans
dezgolit de cer
întors către pământ
sunt ca un înger căzut
ce merge
printre frunzele moarte
înfrigurat și liniștit
către același uimitor infinit
