Poate în niciun domeniu socio-economic întâlnirea dintre lumea încrâncenată a dictaturii și cea nouă, ce se voia pornită definitiv pe calea valorilor democratice, nu a fost mai aridă, mai colțuroasă și mai greu de digerat, ca în tipografia de gazete.
Oamenii care, până mai ieri, activau frenetic în propagarea marilor realizări ale Epocii de Aur s-au văzut, dintr-o dată, față în față cu dușmanii de moarte ai vechii orânduiri socialiste. La câțiva quadrați distanță de rama Plamag, în care se introducea zațul de matrie pentru ziarul Viitorul, patronat de Radu Câmpeanu, se pagina cu migală și pricepere săptămânalul Democrația condus de Eugen Florescu, fostul șef al consilierilor lui Ceaușescu.
Pentru noi, paginatorii, în special cei noi, în curs de calificare, nu contau opiniile politice. Învățaserăm rapid să citim literele de plumb, în oglindă și cu susul în jos. Era o veritabilă degringoladă, iar miștourile erau la ordinea zilei. Zilnic, aveam parte de surprize, ca-n filme. Fostul redactor-șef, Paul Nancă, de la revista Convingeri comuniste venise cu noua publicație numită Prostituția, un magazin erotic cu poze decoltate și texte redactate de obsedați sexual, despre care aveau să se sesizeze la un moment dat autoritățile vremii. Însă fără succes.
Pe mesele din tablă, pe care își depuneau rodul muncii linotipiștii, puteai vedea titluri de manuscris, genul: „Am visat azi-noapte-n vis, că te luam de clitoris” alături de zațuri de materie ale unor articole pro Iliescu, ce condamnau vehement acțiunile din Piața Universității, dinainte de 13-15 iunie 1990, și care urmau să fie cuprinse în publicațiile de stânga. Era distractiv! Țâțe cât frapiera, lângă figura serioasă a tovarășului Iliescu… Ce putea fi mai atractiv?
Mai erau și unele reviste sau ziare de sorginte neolegionară, cum ar fi Cuvântul, la care lucra Valeriu Mangu. La un moment dat, tipul a tipărit revista Garda de Fier, însă curând a avut probleme cu poliția. Altcineva a avut inițiativa să scoată un ziar numit Scânteia, cu același cap ca defunctul cotidian al PCR.
Tot în aceeași perioadă, au mai apărut revistele Foamea, Ceaușescul și Vești Proaste. Respectivele „minuni” tipărite n-au avut viață lungă, dar au fost mici tunuri la vremea respectivă.
Dacă ar putea vorbi, pereții bătrânului Palat Universul ar povesti despre teribilul circ instalat acolo la începutul anilor 90, în vapori de plumb topit, fum dens de țigară și multă băutură, în special bere care, chipurile, ne apăra de saturnism, afecțiunea caracteristică celor ce lucrează mult timp în mediul toxic tipografic. De altfel, clădirea din Brezoianu se afla peste drum de Hotelul Restaurant Palas și celebra berărie Gambrinus. Se căra bere cu borcanul de zece litri, cel pentru murături.
Cum era de așteptat, la un asemenea volum de muncă trebuiau efective pe măsură. Nu era tipograf care să nu-și aducă nepoții, strănepoții sau verii de la țară, pentru a-i califica în nobila și revoluționara meserie. Salariile erau mulțumitoare, în special pentru cei cu vechime și categorii mai mari, pentru că se adunau: sporul de toxicitate de 20%, orele suplimentare, care se plăteau dublu în timpul săptămânii, iar dacă se lucra suplimentar sâmbăta și duminica, acele ore se plăteau de patru ori! Peste banii ăștia, unii dintre tipografi mai erau plătiți și de redacții pe bază de contract sau… la negru. Existau patroni care băgau mâna adânc în buzunar pentru a stimula fluiditatea lucrărilor lor în tipografie, iar cei care-și luau partea leului au făcut averi la vremea respectivă.
În 1990, tot ceea ce se găsea din belșug era presa tipărită, iar cuvintele aveau încă greutate în ochii publicului. Îmi aduc aminte, că în fiecare zi, când plecam de la serviciu și mă suiam în tramvaiul 45, la Catedrala Sfântul Iosif, lumea discuta aprins despre tot ce citea în ziare. Nici nu apucau să meargă o stație și călătorii deja intrau în conflict, adresându-și unii altora vorbe grele.
Spiritul Revoluției din decembrie 1989 a rămas viu mult timp pe străzile Capitalei, însă locul în care se nășteau ziarele era ca miezul unui reactor nuclear. În nervii și frustrările create atunci, mulți îți pierdeau uzul rațiuni. Am văzut, la un moment dat, într-o seară cum un coleg, fost luptător, a scos un cuțit cu lama de 30 de centimetri și l-a alergat prin secție pe omul care tuna titluri. Nea Radu de la ludlow (mașina de turnat titluri) era un omuleț albinos, foarte simpatic, trecut de prima tinerețe. Nu se știe de la ce-a pornit conflictul.
Seara, respectivul agresor avea să-și stingă focul la restaurantul de peste drum, unde martorii oculari l-au văzut demolând barul, de nervi. A doua zi, cei doi s-au împăcat, pentru că, în fond, erau de aceeași parte a baricadei, în tranșeele literei de plumb. (Va urma)
