În ceea ce privește călătoriile în afara țării, românii trăiesc o predispoziție care ar putea fi citită drept ignoranță, dar care e, în același timp, produsul unei miopii socio-politice dezvoltate într-un timp îndelungat și de-a lungul unei istorii complexe cu Estul. Am în vedere tendința de a pleca către vest, cu variațiuni de sud, ori chiar nord pentru cei mai introvertiți, dar rareori către est, care rămâne un tărâm îndepărtat și nepătruns, chiar și când vine vorba de turism.
În „77 de ani înapoi”, Dan Stroie își urmărește/ împinge de la spate bunicul într-o astfel de călătorie atipică, justificată de rădăcinile bătrânului. Într-o mașină personală, împreună cu un crew absolut minimal, cei doi călătoresc din Oltenia până în adâncul Basarabiei cu scopul de a-l duce pe bătrân să-și revadă satul natal, de unde a emigrat (copil fiind) cu părinții în urmă cu mai bine de trei sferturi de veac. În România a fost adoptat și a ajuns în locul unde trăiește până în ziua de azi.
Filmul a avut premiera mondială anul ăsta la Trieste FF, în Italia și a fost văzut într-o serie de proiecții private pentru contribuabili, ca să zic așa, pentru că documentarul a fost realizat independent și finanțat printr-o campanie de crowdfunding inițiată de echipă.
Ce-i interesant la film, mai interesant decât călătoria în sine — care se simte dorit dramatizată, țintind parcă spre „Fragii sălbatici” al lui Bergman, materialul brut rezistând totodată dramatizării — e entuziasmul și nerăbdarea cu care Stroie junior îl împinge pe bunic să fie părtaș al acestei aventuri cartografiate a priori prin tertipuri de storytelling deprinse din Facultatea de Film.
Molipsitoare nu-i starea sufletească a bunicului, care nu lasă foarte mult să se întrevadă, care ba e obosit, ba nu prea știe ce să zică, încercând totodată să se arate copleșit de emoție, de dragul nepotului care mânuiește camera; nici ce găsește în sat, unde localnicii reușesc să treacă peste stânjeneala de a se trezi cu o echipă de filmare la poartă și să povestească din suflet informații care — deși drăguțe — nu au prea multă relevanță. Molipsitoare e candoarea, ca să nu-i spun naivitatea, cu care Stroie jr., nepotul care a studiat film la București, face uz de povestea de viață întortocheată a bunicului său.
E smart că inclusiv autoriii pare că se prind de aparentul neajuns și reușesc să ducă lucrurile un pas mai departe. Astfel, ultima parte a filmului (și cea mai cărnoasă de altfel) îi găsește pe membrii familiei Stroie împreună, acasă, în preajma sărbătorilor de iarnă. Se întrevede o bucățică bună de frescă familială, care cuprinde condiții materiale, relații de rudenie, obiceiuri ș.a.m.d. Dar mai mult decât atât, vedem până la capăt amploarea atașamentului nepotului față de bunic și avem parte de un moment de confesiune vulnerabilă între cei doi. Cât de onest e el, procesat emoțional ținând cont de camera de filmat din față sau nu, e altă discuție.
(Emil Vasilache, cinepub.ro)
